În această postare pe blog, folosind filmul „Matrix” ca punct de plecare, vom explora natura sinelui și semnificația experienței și vom analiza dacă sinele format la granița dintre realitate și realitatea virtuală poate fi cu adevărat numit „adevăratul eu”.
Neo, protagonistul filmului SF „Matrix”, trăiește într-un spațiu virtual creat de mașini. În lumea reală în care există Neo, a avut loc un război între mașini și oameni, iar mașinile au ieșit victorioase. Mașinile victorioase domină umanitatea, folosind oamenii ca sursă de energie. Și Neo este crescut ca sursă de energie pentru mașini și trăiește în realitatea virtuală pe care au creat-o. Mașinile au creat o realitate virtuală numită „Matrix” pentru a împiedica oamenii să realizeze realitatea sclaviei lor. Oamenii trăiesc în această simulare virtuală, fără să fie conștienți de starea corpurilor lor fizice. Majoritatea oamenilor mor fără să recunoască vreodată realitatea - și fără să știe măcar că realitatea virtuală este o minciună - până când sunt salvați de o mișcare de rezistență împotriva mașinilor, cum ar fi Morpheus și grupul său. Dacă, la fel ca în filmul „Matrix”, realitatea pe care o percepem în prezent este de fapt o realitate virtuală, înseamnă asta că „eu”-ul din cadrul acelei realități virtuale nu este adevăratul „eu”?
Privind procesul dezvoltării umane, simțul sinelui – „eul” – este un produs al experienței. Un nou-născut posedă un simț al sinelui limitat la a distinge între sine și lumea exterioară și la satisfacerea nevoilor de bază. În timpul copilăriei, oamenii reacționează la luminile din sala de nașteri și plâng când le este foame – aceasta este amploarea comportamentului lor. Dar „eul” de astăzi este diferit. Mă recunosc pe mine însumi prin relațiile cu ceilalți și chiar mă străduiesc să definesc cine sunt. Desigur, dezvoltarea biologică a creierului joacă un rol, dar este rezonabil să presupunem că, alături de dezvoltarea creierului, experiențele și stimulii primiți din mediul înconjurător au contribuit la modelarea a ceea ce sunt astăzi. În acest sens, sinele este un produs al experiențelor și amintirilor unui individ. De exemplu, prin interacțiunile cu prietenii, pot împărtăși și accepta preferințe cu privire la sexul opus, iar experiența de a fi mușcat de un câine mă poate determina să dezvolt o frică de câini.
Afirmația „Am cinci degete” poate fi interpretată ca însemnând „Dacă nu am cinci degete, nu sunt eu însumi”. În acest sens, caracteristicile mele fac parte din mine. Deși afirmarea uneia dintre caracteristicile mele nu înseamnă că tot ceea ce posedă acea caracteristică este „eu”, dacă pierd acea caracteristică, nu mai sunt aceeași persoană care eram înainte. Diversele caracteristici care mă reprezintă ne spun cine sunt acum. Totuși, doar pentru că ajung să am gânduri diferite față de înainte nu înseamnă că încetez să exist. Pierderea unei singure caracteristici care mă definește poate servi, de asemenea, drept catalizator pentru a deveni o nouă versiune a mea.
Ca exemplu în acest sens, să luăm în considerare pe cineva care a depășit pierderea unui picior în urma unui accident. Domnul A, care și-a pierdut piciorul într-un accident rutier, a început să înoate în timpul recuperării. La început, înotul - pe care l-a reluat după ce și-a pierdut piciorul - a fost o sarcină incredibil de descurajantă. Cu toate acestea, cu ajutorul unui instructor de înot care l-a îndrumat cu entuziasm, a găsit speranță în viață. Prin legătura sa cu instructorul și prin încurajarea și sprijinul celor care i-au fost alături chiar și după accident, a reușit să-și reafirme voința de a trăi și de a merge mai departe. Acestea fiind spuse, nu toți cei care dobândesc o dizabilitate din cauza unui accident o depășesc și merg mai departe cu un nou simț al sinelui. Prin urmare, pierderea caracteristicilor care te definesc poate fi resimțită ca o criză a identității de sine. Dacă personalitatea unei persoane nu este predeterminată exclusiv de gene, atunci o criză a identității de sine poate fi - sau nu - depășită pe baza experiențelor de viață ale persoanei. În acest caz, caracteristicile pe care o persoană le posedă în prezent pot fi considerate în continuare un factor important în determinarea simțului său de sine, alături de experiențele sale de viață și factorii genetici.
Deci, ce-ar fi dacă aș fi un personaj într-un joc pe calculator? Dacă aș fi un personaj într-un joc pe calculator, aș fi capabil să recunosc că sunt o entitate care se mișcă conform instrucțiunilor altcuiva din exterior? Să presupunem că sunt un personaj tipic într-un joc de rol online. Posed atribute precum putere de atac, apărare, inteligență și apărare magică, iar aceste atribute sunt modelate pe baza experienței personajului acumulate prin acțiunile jucătorului. Din întâmplare, ar putea exista un personaj identic cu mine ca aspect, precum și ca putere de atac, apărare, sănătate și mană. Cu toate acestea, este puțin probabil să existe un personaj al cărui istoric de joc să se potrivească perfect cu al meu. În acest sens, niciun personaj nu împărtășește exact aceleași experiențe ca mine.
Mișcarea mea se realizează prin nenumărate acțiuni în toate direcțiile - sus, jos, stânga și dreapta - iar numărul de căi de mișcare posibile crește exponențial atunci când se compară zece mișcări cu o sută. Când la acestea se adaugă acțiuni precum atacarea, apărarea și lansarea de vrăji, istoricul meu de joc se acumulează în moduri și mai diverse. În acest sens, sinele meu din joc posedă potențialul pentru un sentiment de sine. Cu toate acestea, un sentiment de sine este un concept care apare doar atunci când mă recunosc drept „eu”. Întrucât un personaj dintr-un joc nu este o ființă care se recunoaște pe sine, ci mai degrabă o entitate care răspunde doar la stimuli externi, cum ar fi clicurile mouse-ului sau intrările de la tastatură, este dificil să-l considerăm ca acceptându-se pe sine ca un sine.
Să presupunem că personajului pe care l-am examinat anterior i s-a dat capacitatea de a-și recunoaște propria existență. Deși personajul nu este conștient că este o ființă dintr-un joc, își formează propriile caracteristici bazate pe experiențele acumulate, la fel ca o ființă umană reală. Personajul din joc și-ar stabili identitatea crezând că stimulii externi aplicați de jucător reprezintă propriile judecăți. Dacă, datorită progreselor tehnologice, un personaj din joc ar dezvolta un nivel de încredere în propriile simțuri, experiențe și simț de sine comparabil cu cel al unui om real, și-ar forma un simț de sine indistinguibil de cel al unui om real. În această etapă, diferența de grad de conștientizare de sine dintre personajul din joc și omul din afara jocului ar dispărea. Chiar dacă o sursă externă de stimulare continuă să existe, personajul din joc devine o entitate separată de jucătorul din afara jocului, deoarece își formează propriul simț de sine.
Să reformulăm ușor problema: să presupunem că viața pe care o duc în prezent este ca în filmul „Matrix”. Neuroștiința modernă arată că simțurile și emoțiile umane se formează prin semnale electrice din sistemul nervos și prin acțiunea diferiților neurotransmițători și hormoni. Să ne imaginăm acest scenariu pornind de la această perspectivă. Dacă știința și tehnologia avansează suficient, ar putea fi posibil să se genereze emoții și senzații prin aplicarea de stimuli artificiali la nivelul creierului. Chiar și în timp ce corpul este imobilizat, dacă se aplică stimuli electrici și chimici adecvați la nivelul creierului, cineva ar putea simți emoții precum bucuria și tristețea în realitatea virtuală - chiar dacă nu se poate mișca în realitate - și ar putea experimenta nu doar mirosuri de căpșuni sau banane, ci și senzații tactile și durere. Dacă informațiile despre mediul înconjurător și despre oameni ar fi furnizate și prin stimulare adecvată, aș deveni o ființă care trăiește în realitatea virtuală.
Într-un astfel de caz, sinele meu format în realitatea virtuală ar putea fi considerat echivalent cu sinele stabilit prin „visul” realității virtuale. Întrucât sinele meu din lumea reală și sinele meu din realitatea virtuală împărtășesc același corp și creier, experiențele și emoțiile dobândite de sinele angajat în activitatea mentală din cadrul realității virtuale modelează în cele din urmă sinele corpului meu fizic. Din această perspectivă, sinele meu virtual nu este o existență falsă, ci singurul sine care mișcă corpul meu fizic. Dacă Neo în filmul „Matrix” ar simți că realitatea în care este prins de mașini este nedreaptă și ar decide să se alăture mișcării de rezistență, aceasta ar fi o alegere făcută de sinele format în cadrul realității virtuale. Percepțiile și acțiunile care etichetează realitatea virtuală drept malefică sunt, de asemenea, produsul experiențelor acumulate în lumea pe care o credea a fi falsă. Astfel, chiar dacă exist în cadrul realității virtuale, nu sunt o existență falsă, ci mai degrabă un sine unic și real. Deși aceste experiențe nu au fost trăite direct prin corpul meu fizic, există în corpul meu un singur sine, format pe baza experiențelor mele mentale.
Freud a descris mintea umană ca fiind alcătuită din trei sfere: conștientul, preconștientul și inconștientul. Conștientul este domeniul activității mentale de care suntem conștienți în prezent, în timp ce inconștientul este domeniul în care sunt stocate dorințele instinctive - pe care în mod normal nu le recunoaștem - și emoțiile și amintirile formate prin experiență. Între conștient și inconștient se află o etapă intermediară numită preconștient, iar visele umane se formează prin interacțiunea acestor trei sfere mentale.
Așa cum stimulii experimentați în realitate influențează conținutul viselor, stimulii primiți în realitatea virtuală pot, de asemenea, modela visele. Acest lucru se datorează faptului că stimulii pe care mintea conștientă îi absoarbe în realitatea virtuală se acumulează pentru a forma preconștientul și inconștientul, iar visele sunt create pe baza acestora. În acest fel, „sinele” din realitatea virtuală devine o entitate capabilă chiar și să creeze vise.
Pe măsură ce trecem prin viață, există momente când realitatea curge atât de lin încât ne întrebăm dacă ar putea fi de fapt o minciună. În schimb, există momente când realitatea este atât de dificilă încât ne dorim ca totul să fie o minciună și vrem să scăpăm de ea. Totuși, indiferent dacă această realitate pe care o simt și o percep este o minciună sau adevărul, „eul” prezentului a fost modelat tocmai de acea realitate. Dacă mă iubesc pe mine însumi, în loc să fug de realitate sau să închid ochii la fapte, ar trebui să iubesc realitatea în care trăiesc în prezent cu o inimă plină de iubire de sine.
